miercuri, 10 aprilie 2013

Puritate...

Am recitit de curând romanul Invierea de  Lev Tolstoi şi m-am gândit şi tot gândit la ...puritate.

Cred că toţi, în esenţa noastră, simţim o dorinţă irezisibilă, de a fi puri.
Trecând prin viaţă şi observând cu atenţie ce se întâmplă, citind cărţi şi văzând filme, am remarcat că oamenii cu cât şi-au murdărit mai tare sufletul, cu atât sunt mai atraşi de puritate, de inocenţă.
Cred că oamenii plini de vicii, cu sufletul murdar, îşi doresc în sinea lor, chiar dacă nu ar recunoaşte-o niciodată, să redevină puri.
Oamenii aceştia admiră puritatea şi speră într-o atingere magică din partea fiinţelor pure, prin care să le fie "spălat sufletul" de toate mizeriile aşezate în timp.
Am mai observat şi că, de multe ori, oameni de o mizerie morală cumplită, se apropie cu pioşenie de fiinţele pure.
Le venerează pur şi simplu.
Se bucură că există, că le-au întâlnit şi că au şansa de a de vindeca, de a se purifica.
Din nefericire însă, o apropiere prea mare între o fiinţă pură, care de regulă este şi inocentă, şi un om plin de vicii, murdar sufleteşte, nu curăţă sufletul celui plin de vicii ci, treptat murdăreşte sufletul  fiinţei pure.
Orice fiinţă, fiind pură în esenţa ei, se distanţează de mizeria morală, măcar în aparenţă, chiar dacă sau poate mai ales dacă mizeria este rodul proprilor fapte, aşa că după ce omul cu sufletul murdar a murdărit sufletul celuilalt pur, îi va întoarce spatele pentru că îi aminteşte de propria mizerie sufletească.
Fiinţa pură devenită mizerabilă, este pentru cel care a murdărit-o, la fel ca o bucată de pânză care te atrage prin albul imaculat şi prin delicateţea texturii dar care, după ce te-ai şters de mizerie, devine o cârpă de care ţi-e silă şi nu o mai vrei prin preajma ta.
In plus, cel care a murdărit, într-o etapă iniţială din viaţa sa, îi este ruşine de faptul că a strivit ceva atât de frumos, de delicat.
Treptat însă, ajunge să se înconjoare de oameni la fel de murdari sufleteşte, sau şi mai murdari şi ajunge să creadă, în marea majoritate a timpului că de fapt totul este murdar, şi că dacă nu este, oricum se va murdări.
Cum sunt o optimistă de felul meu, m-am tot gândit la soluţii şi am ajuns la concluzia că inocenţa nu se pierde cu adevărat niciodată iar sufletul se poate curăţa uşor dacă cel "murdărit" nu aruncă mizeria mai departe şi nu murdăreşte alte fiinţe pure.
Si dacă a murdărit la rândul lui?
Atunci, cred că trebuie mai întâi să se cureţe pe el şi să ajute cât mai multe fiinţe să-şi cureţe sufletul.