Acasa...

M-am gandit de multe ori, ce inseamna acasa?
In acest demers de a înţelege ce înseamnă acasă, primul lucru care mi s-a revelat a fost ca nu toţi înţelegem la fel acest cuvânt.
Prin urmare, pentru a înţelege ce înseamnă pentru mine "acasă", am căutat răspunsul în mine.
Astăzi de dimineaţă, în timp ce îmi pregăteam ziua care tocmai intrase în povestea mea de viaţă, am simţit că ştiu răspunsul: acasă este o stare, nu un loc. Este o stare în care te simţi în siguranţă deplină din toate punctele de vedere şi te relaxezi atât de profund încât eliberezi toate tensiunile acumulate în perioadele în care funcţionezi sub imperiul mecanismului "luptă sau fugi".

Timpul...

Intr-o zi mi-a venit ideea ca timpul chiar nu exista si daca timpul nu exista si tot ce exista este prezentul continuu, atunci...yupiiiiiiiii!!!
Da.
Atunci, inseamna ca in planul acesta de existenta, practic, ceea ce noi numim povestea noastra de viata este doar o succesiune de "cadre", de "momente" pe care mintea noastra le ansambleaza in asa fel incat sa construim povesti "logice".
Corpul material nu exista decat in masura in care exista si timpul, adica in acest plan de existenta, iluzoriu in esenta dar real totusi...in acest plan.
Putem alege constient "cadrele" dar la un moment dat obosim asa ca cel mai bine este sa ne fixam cateva jaloane si apoi sa lasam mintea sa aleaga "cadrele" intermediare.
Daca traiesc intens si cu bucurie momentul acesta, mintea mea va atrage din infinitatea de "cadre" posibile, un alt "cadru" care sa se potriveasca cu momentul acesta si tot asa mai departe, voi construi o poveste minunata de viata.
Imi place ideea si am inceput sa o aplic.
Ma simt atat de bine in acest prezent continuu ...
Cand ma las prinsa in povestile altora care aleg sa "fuga" dintr-un cadru dramatic in altul sperand ca le va fi mai bine, imi spun STOP...vezi ca mintea te atrage in directii dureroase pentru a deveni din nou ...lucida!
Nu mai esti prezenta aici si acum.
Durerea apare pentru a deveni constient de prezenţă.
Cand te doare ceva, nu te mai duci nici in trecut si nici in viitor ci iti traiesti intens durerea.
Ei bine, daca esti ...lucid...traiesti in prezent cu bucurie intensa, te simti una cu tot si cu toate si viata este chiar minunata.
Multumesc, multumesc, multumesc!!!

Totul este energie. Organizarea energiilor.

Din câte am observat eu, se pare că orice entitate este un ansamblu de energii care îşi menţine individualitatea cât timp există o singură energie dominantă sub conducerea căreia îşi desfăşoară activitatea alte energii organizate şi ele la rândul lor într-un ansamblu coerent si structurat în jurul unei energii dominante în acea structură.

Noi oamenii avem marea şansă de a ne putea organiza în mod conştient energiile.

Această şansă extraordinară de a juca în mod conştient jocul vieţii, este şi cea mai mare ispită a noastră.

Oamenii risipesc energia în multe direcţii, unele chiar contradictorii şi nu se străduiesc să acumuleze suficientă energie pentru a  realiza lucruri măreţe.

Am observat că atunci când ne fixăm o ţintă înaltă dar accesibilă cu resursele pe care le avem sau le putem atrage, deşi ar trebui să alocăm o perioadă suficientă de timp o cantitate mare de energie, noi oscilăm trecând prin perioade de muncă intensă în direcţia dorită cu perioade în care risipim energie în direcţii care ne îndepărtează de ţintă sau chiar anulează tot efortul făcut până atunci.

Eşecul îl punem pe seama neşansei, mediului ostil sau necooperant.

Ce greşela!

Este atât de greu de crezut că ne putem comporta ca nişte fiinţe fără putere în condiţiile în care există o perioadă în viaţa noastră în care soarta noastră este doar în mâinile noastre.

Dacă în copilărie ai învăţat să joci jocul vieţii si apoi te perfecţionezi mereu, este aprope imposibil să nu simţi că eşti stăpânul vieţii tale.

Am spus aprope imposibil pentru că, aşa cum a remarcat Nassim Nicholas Taleb, în viaţa intervine se pare din când în când şi câte o situaţie imprevizibilă, o "lebădă neagră", pe care nu o poţi avea în vedere.

Sub acest aspect am totuşi unele rezerve, în sensul că eu cred că până la urmă, modul în care gestionezi o situaţie de genul celei expuse mai sus, depinde de experienţele acumulate în trecut, .

Interesant este şi faptul că noi oamenii, deşi pare greu de crezut, nu suntem în competiţie decât cu noi înşine.

Nu cred ca există conflicte reale între oameni ci doar interacţiuni incorecte.

Dacă fiecare om este un univers în care are libertate deplină  în a-şi organiza propriile energii, atunci nu văd cum să poţi intra în conflict cu alt om dacă:

• nu încerci să te foloseşti de energiile acelui om în propriul tău interes care nu coincide şi cu interesul lui;
• nu intri în universul altuia şi te laşi folosit de stăpânul acelui univers pentru ca apoi să ai pretenţia să se ocupe el de problemele tale;
• nu interacţionezi cu alţi oameni de pe altă poziţie decât "eu sunt ok-tu eşti ok".

Cum sa ma întorc la mine?

Am observat, încă din copilărie, că mă dor cumplit problemele oamenilor apropiaţi.

Mă dor mai rău decât ale mele.

Aşa se face că, în timp, am preluat pe umerii mei multe din poverile altora.

Le-am dus, până când am simţit că îmi explodează Sufletul de durere şi neputinţă.

Da, neputinţă, pentru că nu am rezolvat niciodată în mod real o problemă a altei persoane, purtându-i pe umeri povara destinului său.

Dimpotrivă, treptat, omul respectiv a început să se comporte cu mine ca şi cum aveam o datorie să fac ceea ce făceam şi devenind chiar agresiv când încercam să mă retrag şi să-l las pe cont proriu.

Nu am ajuns la situaţii de agresiune fizică doar printr-un miracol, cred eu, pentru că se pare că niciun om nu poate lovi alt om care are Sufletul în echilibru.

Eu am norocul de a fi dotată cu instinctul de a gestiona excelent situaţiile de criză, şi în momentele în care cineva devine agresiv, automat, mă poziţionez în echilibru, simt că în mine totul este OK şi mă liniştesc la fel ca apa care nu este tulburată de nicio adiere de vânt.

In timp am învăţat să mă protejez dar aşa am ajuns să mă simt tot mai singură.
Cineva mi-a spus odată că mă vede a fiind un punct de lumină şi căldură, protejat de o zonă albă şi rece.
M-a pus pe gânduri.
Aşa mă văd şi eu, trăind singură în lumea mea caldă, calmă, în armonie cu TOTUL, stele, nori, ploaie, vânt, animale etc. dar nu şi cu oamenii.
Oamenii nu ajung în lumea mea deşi mereu mi-am dorit asta.
Oamenii, cred, nu pot trece de zona zăpezilor fără sfârşit, care îmi înconjoară Sufletul.
Ies din lumea mea crezând că pot să ajut dar mă trezesc prinsă în capcana unei lumi care nu-i a mea şi din care apoi cu greu mă pot întoarce la mine acasă. Uneori am senzaţia că de fapt nici nu mai reuşesc să ajung acolo unde locuiesc eu cu adevărat, că nu mai reuşesc să-mi menţin Sufletul la nivelul de echilibru necesar pentru a mai avea acces la ceea ce sunt eu cu adevărat.

Armonia

Când am auzit prima dată povestea cu peştişorul de aur care îndeplineşte trei dorinţe am intrat în panică ...pentru că m-am gândit imediat că eu nu am ce să-i cer. Nu pentru că aş fi fost în situaţia de a avea tot ce mi-aş fi putut dori, ci, pentru că imediat ce îmi imaginam ceva ce aş fi vrut să cer, îmi apăreau în minte şi consecinţele integrării elementului respectiv în viaţa mea şi a celor din jur.
Elementul asta apărut brusc, tulbura....armonia şi asta nu-mi plăcea.
In plus, nu avem niciun merit propriu în ceea ce se construia pe baza acestui element imprevizibil.
Era viaţa peştişorului, nu mai era a mea.

Tot din acea perioadă, cred, am devenit conştientă şi de faptul că este important să ştim ce vrem să avem şi să fim, astăzi, mâine, peste o lună, un an, zece ani şi tot aşa, până în momentul final când părăsim corpul fizic.

Chiar dacă nu vrei nimic de la peştişorul de aur, nu înseamnă că nu trebuie să ştii ce vrei de la tine.

Dacă nu ştii ce vrei,  nu ai planuri pe termen scurt, mediu şi lung, timpul, banii şi, în general, energia ta, nu vor construi nimic.
Sau, oricum, nu vor construi nimic pentru tine ci doar pentru alţii care se vor folosi de energia ta pentru a-şi realiza propriile vise.

Odată de am înţeles asta, am început să mă întreb care sunt ţintele mele, ce vreau eu să fac în viaţă.

Evident, am trecut prin diverse stadii, iar acum, de ceva vreme, cred că noi tindem, în mod natural, să fim mereu într-o stare de armonie dar, cred şi că a sta mai mult decât este necesar într-o stare de armonie, duce inevitabil la rutină şi la...cădere.

După ce înţelegi că de fapt  stând prea mult în starea de armonie, totul devine rutină, începi să înţelegi şi că omul, fiinţă dotată cu inteligenţă, emoţii, cu capacitatea de a se raporta în cunoştinţă de cauză la sine şi la mediu şi cu libertarea de a lua decizii cu privire la propriul destin, începe să trăiască la nivelul la care i-a fost dat să o facă, doar din momentul în care îşi construieşte destinul, urcând de pe un nivel pe altul şi învăţând din experienţa căderilor.

De fapt, noi nici nu ne dorim cu adevărat lucruri, situaţii etc, ci vrem anumite stări emoţionale pe care ni le  imaginăm asociate cu anumite lucruri sau situaţii.

Starea de armonie, pare cea mai de dorit.
Când eşti în armonie cu ceva/cineva nu-ţi mai este necesar decât un consum foarte mic de energie, pentru ca totul să funcţioneze.

Starea de armonie îşi pierde însă treptat puterea de a te face să te simţi viu, stăpân pe viaţa ta.
Trecerea la nivelul superior de armonie, se face însă printr-o zonă care nu poate fi decât explozivă, dureroasă.

Tocmai pentru că trecerea se face cu atâta durere, Univesul, în marea lui înţelepciune,  a făcut în aşa fel încât imediat ce suntem pregătiţi pentru nivelul următor, să apară ceva care să ne atragă în mod irezistibil, pe următorul nivel.

Vom începe să privim cu admiraţie si apoi cu dorinţă din ce în ce mai puternică, nivelul următor.

Dacă suntem pregătiţi şi nu urcăm atraşi fiind de partea strălucitare a următorului nivel, atunci vom fi forţaţi de împrejurări dureroase că urcăm sau... să coborâm.

Nu se poate rămâne veşnic pe acelaşi nivel, se poate urca sau coborî, sau, dacă rezistăm ambelor variante...va trebui să părăsim scena vieţii.

Asta am observat eu că se întâmplă.

Treptele interactiunii...

Am remarcat că atunci când ne simţim atraşi de o persoana, un colectiv, o situaţie etc, îi admirăm sclipirile, zona strălucitoare, îi vedem calităţile la superlativ şi Sufletul nostru înfloreşte în această stare de  admiraţie.

Faptul că ai ce să admiri, te face să simţi că ai un rost, că nu treci prin viaţa la fel ca fiinţele neînzestrate cu capacitatea de a admira.

Cum inevitabil, perseverând, devenim ceea ce admirăm, ajungem, de multe ori, să stabilim o legătură cu ceea ce admirăm şi într-o primă fază ne simţim înălţaţi doar prin simplul fapt că subiectul admiraţiei noastre a observat că existăm.

Treptat, se întămplă să interacţionăm tot mai mult cu ceea ce admirăm iar în această etapă, de regulă, devenim atât de strălucitori, încât, suntem remarcaţi de cei din jur şi viaţa noastră pare să devină din ce în ce mai armonioasă.

Apoi începem să intrăm, inevitabil, în contact cu partea întunecată a ceea ce admirăm şi acolo ne putem pierde identitatea şi putem deveni opusul a ceea ce am fost când am admirat.

Daca iesim cu bine din zona asta întunecată, culegând picăturile de apă vie care se găsesc doar aici, ne putem reîntoarce la noi înşine, cu Sufletul mai strălucitor şi pregătiţi pentru a admira la un nivel superior.

O poveste cu un...ou

De ceva vreme obişnuiam să mâncăm în fiecare dimineaţă omletă .

Apoi, dimineaţa, eu am mâncat altceva iar partenerului meu îi făceam omletă atunci când dorea.

Intr-o dimineaţă am pregătit un ou şi am spus cu voce tare că îmi voi face o omletă.

Partenerul meu a părut deranjat de situaţie şi a spus că se va face miros de ou prăjit în bucătărie.

Automat, fără să găndesc sau să am vreo reacţie emoţională, măcar în interiorul meu, am luat un ibric şi am pus oul la fiert, deşi...mie nu-mi place oul fiert.

Partenerul meu a sesizat şi m-a întrebat, de ce fierb oul, dacă nu-mi place?

Atunci ceva a făcut click în mine şi am răspuns, străduindu-mă să nu se vadă că sunt afectată emoţional de situaţie, că nu am vrut să-i creez o stare de disconfort, prăjind oul.

In timp ce pregăteam micul dejun în acea dimineaţă, am reuşit să văd şi să înţeleg, tiparul relaţiilor mele.

Toate începeau după lungi insistenţe şi promisiuni din partea celuilalt.

Apoi, pentru că nu găseam în celălalt trăsăturile de caracter pe care mi le-aş fi dorit de la un partener cu care să fac o echipă cu potenţial de a construi o relaţie de natura celei visate de mine (în care să-şi păstreze fiecare individualitatea dar să investească fiecare atât cât să construim ceva armonios, frumos, pentru amândoi) îi atribuiam celuilalt, treptat, în fiecare zi, calităţi pe care nu le avea, nu le-a avut niciodată şi nu avea nici potenţial de a le dobândi.

Rezultatul era cel previzibil, o "relaţie" construită doar din ceea ce dădeam eu, idei, gânduri, bani, timp, energie, sentimente şi tot ce mai era necesar pentru ca eu să am impresia că se construieşte o poveste de viaţă frumoasă şi armonioasă, ca un copac viguros încărcat de  flori care îşi schimbă mereu culorile primăvara, cu fructe care cresc frumos vara şi sunt gustoase şi sănătoare toamna, cu ramuri încărcate de zăpadă iarna şi cu potenţial de a înverzi şi înflori în fiecare primăvară şi de a relua mereu şi mereu ciclul natural, până în punctul în care s-ar fi integrat armonios în Veşnicia Existenţei.

Existenţa "relaţiei" depinzând doar de ceea ce dădeam eu, inevitabil se ajungea în punctul în care îmi luneca de pe ochi vălul iluziei şi speriată de faptul că voi pierde ce am construit până în acel moment dar fără a mai avea posibilitatea să mă autoamăgesc, începeam să fac istericale, să reproşez lipsa de cooperare a celuilalt.

Problema mare a fost însă mereu, că odată ce ajungeam că reproşez ceva celuilalt, indiferent ce ar fi făcut acesta, din acel moment, pentru mine relaţia murea şi nu-mi doream decât să ies din acea relaţie, să o las în urmă şi să construiesc ceva real, chiar dacă asta însemna să rămân singură. Stiam că mereu am fost singură, că nu m-am simţit niciodată iubită ci doar m-am autoiluzionat că sunt iubită.

De aici încolo, ca să închei relaţia în mod amiabil, investeam la fel de mult cât investisem să o construiesc, în scopul de a-mi determina partenerul să ia singur decizia de a pleca, fără să ne certăm, fără să ne spunem nimic care să doară. 

Am reuşit mereu.

Tristă "victorie".