Armonia

Când am auzit prima dată povestea cu peştişorul de aur care îndeplineşte trei dorinţe am intrat în panică ...pentru că m-am gândit imediat că eu nu am ce să-i cer. Nu pentru că aş fi fost în situaţia de a avea tot ce mi-aş fi putut dori, ci, pentru că imediat ce îmi imaginam ceva ce aş fi vrut să cer, îmi apăreau în minte şi consecinţele integrării elementului respectiv în viaţa mea şi a celor din jur.
Elementul asta apărut brusc, tulbura....armonia şi asta nu-mi plăcea.
In plus, nu avem niciun merit propriu în ceea ce se construia pe baza acestui element imprevizibil.
Era viaţa peştişorului, nu mai era a mea.

Tot din acea perioadă, cred, am devenit conştientă şi de faptul că este important să ştim ce vrem să avem şi să fim, astăzi, mâine, peste o lună, un an, zece ani şi tot aşa, până în momentul final când părăsim corpul fizic.

Chiar dacă nu vrei nimic de la peştişorul de aur, nu înseamnă că nu trebuie să ştii ce vrei de la tine.

Dacă nu ştii ce vrei,  nu ai planuri pe termen scurt, mediu şi lung, timpul, banii şi, în general, energia ta, nu vor construi nimic.
Sau, oricum, nu vor construi nimic pentru tine ci doar pentru alţii care se vor folosi de energia ta pentru a-şi realiza propriile vise.

Odată de am înţeles asta, am început să mă întreb care sunt ţintele mele, ce vreau eu să fac în viaţă.

Evident, am trecut prin diverse stadii, iar acum, de ceva vreme, cred că noi tindem, în mod natural, să fim mereu într-o stare de armonie dar, cred şi că a sta mai mult decât este necesar într-o stare de armonie, duce inevitabil la rutină şi la...cădere.

După ce înţelegi că de fapt  stând prea mult în starea de armonie, totul devine rutină, începi să înţelegi şi că omul, fiinţă dotată cu inteligenţă, emoţii, cu capacitatea de a se raporta în cunoştinţă de cauză la sine şi la mediu şi cu libertarea de a lua decizii cu privire la propriul destin, începe să trăiască la nivelul la care i-a fost dat să o facă, doar din momentul în care îşi construieşte destinul, urcând de pe un nivel pe altul şi învăţând din experienţa căderilor.

De fapt, noi nici nu ne dorim cu adevărat lucruri, situaţii etc, ci vrem anumite stări emoţionale pe care ni le  imaginăm asociate cu anumite lucruri sau situaţii.

Starea de armonie, pare cea mai de dorit.
Când eşti în armonie cu ceva/cineva nu-ţi mai este necesar decât un consum foarte mic de energie, pentru ca totul să funcţioneze.

Starea de armonie îşi pierde însă treptat puterea de a te face să te simţi viu, stăpân pe viaţa ta.
Trecerea la nivelul superior de armonie, se face însă printr-o zonă care nu poate fi decât explozivă, dureroasă.

Tocmai pentru că trecerea se face cu atâta durere, Univesul, în marea lui înţelepciune,  a făcut în aşa fel încât imediat ce suntem pregătiţi pentru nivelul următor, să apară ceva care să ne atragă în mod irezistibil, pe următorul nivel.

Vom începe să privim cu admiraţie si apoi cu dorinţă din ce în ce mai puternică, nivelul următor.

Dacă suntem pregătiţi şi nu urcăm atraşi fiind de partea strălucitare a următorului nivel, atunci vom fi forţaţi de împrejurări dureroase că urcăm sau... să coborâm.

Nu se poate rămâne veşnic pe acelaşi nivel, se poate urca sau coborî, sau, dacă rezistăm ambelor variante...va trebui să părăsim scena vieţii.

Asta am observat eu că se întâmplă.