Am observat, încă din copilărie, că mă dor cumplit problemele oamenilor apropiaţi.
Mă dor mai rău decât ale mele.
Aşa se face că, în timp, am preluat pe umerii mei multe din poverile altora.
Le-am dus, până când am simţit că îmi explodează Sufletul de durere şi neputinţă.
Da, neputinţă, pentru că nu am rezolvat niciodată în mod real o problemă a altei persoane, purtându-i pe umeri povara destinului său.
Dimpotrivă, treptat, omul respectiv a început să se comporte cu mine ca şi cum aveam o datorie să fac ceea ce făceam şi devenind chiar agresiv când încercam să mă retrag şi să-l las pe cont proriu.
Nu am ajuns la situaţii de agresiune fizică doar printr-un miracol, cred eu, pentru că se pare că niciun om nu poate lovi alt om care are Sufletul în echilibru.
Eu am norocul de a fi dotată cu instinctul de a gestiona excelent situaţiile de criză, şi în momentele în care cineva devine agresiv, automat, mă poziţionez în echilibru, simt că în mine totul este OK şi mă liniştesc la fel ca apa care nu este tulburată de nicio adiere de vânt.
In timp am învăţat să mă protejez dar aşa am ajuns să mă simt tot mai singură.Cineva mi-a spus odată că mă vede a fiind un punct de lumină şi căldură, protejat de o zonă albă şi rece.
M-a pus pe gânduri.
Aşa mă văd şi eu, trăind singură în lumea mea caldă, calmă, în armonie cu TOTUL, stele, nori, ploaie, vânt, animale etc. dar nu şi cu oamenii.
Oamenii nu ajung în lumea mea deşi mereu mi-am dorit asta.
Oamenii, cred, nu pot trece de zona zăpezilor fără sfârşit, care îmi înconjoară Sufletul.
Ies din lumea mea crezând că pot să ajut dar mă trezesc prinsă în capcana unei lumi care nu-i a mea şi din care apoi cu greu mă pot întoarce la mine acasă. Uneori am senzaţia că de fapt nici nu mai reuşesc să ajung acolo unde locuiesc eu cu adevărat, că nu mai reuşesc să-mi menţin Sufletul la nivelul de echilibru necesar pentru a mai avea acces la ceea ce sunt eu cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu