O poveste cu un...ou

De ceva vreme obişnuiam să mâncăm în fiecare dimineaţă omletă .

Apoi, dimineaţa, eu am mâncat altceva iar partenerului meu îi făceam omletă atunci când dorea.

Intr-o dimineaţă am pregătit un ou şi am spus cu voce tare că îmi voi face o omletă.

Partenerul meu a părut deranjat de situaţie şi a spus că se va face miros de ou prăjit în bucătărie.

Automat, fără să găndesc sau să am vreo reacţie emoţională, măcar în interiorul meu, am luat un ibric şi am pus oul la fiert, deşi...mie nu-mi place oul fiert.

Partenerul meu a sesizat şi m-a întrebat, de ce fierb oul, dacă nu-mi place?

Atunci ceva a făcut click în mine şi am răspuns, străduindu-mă să nu se vadă că sunt afectată emoţional de situaţie, că nu am vrut să-i creez o stare de disconfort, prăjind oul.

In timp ce pregăteam micul dejun în acea dimineaţă, am reuşit să văd şi să înţeleg, tiparul relaţiilor mele.

Toate începeau după lungi insistenţe şi promisiuni din partea celuilalt.

Apoi, pentru că nu găseam în celălalt trăsăturile de caracter pe care mi le-aş fi dorit de la un partener cu care să fac o echipă cu potenţial de a construi o relaţie de natura celei visate de mine (în care să-şi păstreze fiecare individualitatea dar să investească fiecare atât cât să construim ceva armonios, frumos, pentru amândoi) îi atribuiam celuilalt, treptat, în fiecare zi, calităţi pe care nu le avea, nu le-a avut niciodată şi nu avea nici potenţial de a le dobândi.

Rezultatul era cel previzibil, o "relaţie" construită doar din ceea ce dădeam eu, idei, gânduri, bani, timp, energie, sentimente şi tot ce mai era necesar pentru ca eu să am impresia că se construieşte o poveste de viaţă frumoasă şi armonioasă, ca un copac viguros încărcat de  flori care îşi schimbă mereu culorile primăvara, cu fructe care cresc frumos vara şi sunt gustoase şi sănătoare toamna, cu ramuri încărcate de zăpadă iarna şi cu potenţial de a înverzi şi înflori în fiecare primăvară şi de a relua mereu şi mereu ciclul natural, până în punctul în care s-ar fi integrat armonios în Veşnicia Existenţei.

Existenţa "relaţiei" depinzând doar de ceea ce dădeam eu, inevitabil se ajungea în punctul în care îmi luneca de pe ochi vălul iluziei şi speriată de faptul că voi pierde ce am construit până în acel moment dar fără a mai avea posibilitatea să mă autoamăgesc, începeam să fac istericale, să reproşez lipsa de cooperare a celuilalt.

Problema mare a fost însă mereu, că odată ce ajungeam că reproşez ceva celuilalt, indiferent ce ar fi făcut acesta, din acel moment, pentru mine relaţia murea şi nu-mi doream decât să ies din acea relaţie, să o las în urmă şi să construiesc ceva real, chiar dacă asta însemna să rămân singură. Stiam că mereu am fost singură, că nu m-am simţit niciodată iubită ci doar m-am autoiluzionat că sunt iubită.

De aici încolo, ca să închei relaţia în mod amiabil, investeam la fel de mult cât investisem să o construiesc, în scopul de a-mi determina partenerul să ia singur decizia de a pleca, fără să ne certăm, fără să ne spunem nimic care să doară. 

Am reuşit mereu.

Tristă "victorie".